marți, 6 aprilie 2010

PLOAIA

În asfinţit
aleile sunt pustii,
toate vietăţile oraşului
s-au adăpostit
lăsând in urma lor
paşii grăbiţi,
teama de a
se lăsa atinse
de lacrimile cerului.

A început ploaia
cu mii de fulgere
lovind haotic
în zări îndepărtate.
Îmi pare că zig-zagul
traiectoriei lor
prăbuşeşte în apus
o constelaţie…
iar stelele risipite
pe pământ
vin să-ţi lumineze
paşii către casa mea…

Vino,
la mine,
stinge lumina şi
du-mă în ploaia de afară…
nu mai vreau să privesc
căderea ploii dincolo de
fereastra aburită,
acum, nu e timp de cuvinte,
vreau să alergăm pe străzi,
desculţi, fără umbrele.
Să dansăm în parcuri
uscate de secetă,
să simţim sub talpa noastra
fiecare rădăcină
cum dansează o dată cu noi,
să ascultăm simfonia
infinitelor picături
ce mor lovite
de frunzele copacilor…
Să mă săruţi
atunci când ploaia
ne loveşte mai tare,
să mă îmbrăţişezi
atunci când tunetele
mă înfioară.

Împreună să strigăm iubirea
fără ca nimeni să audă
acel,, te iubesc,,…
pe care ploaia
îl va topi
în picăturile sale.

autor: Andreea Trifu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu